tablou bacovian de antracit înghețat

tablou bacovian de antracit înghețat

 

 

 

răsăritul atârnând gri

de o noapte sfâşiată de strigătele caselor

înecate în întuneric

până la durere

până la urletul mut al durerilor mucede

 

cuvintele se rostogolesc lâncede și bolnave

peste-o singurătate aridă şi murdară

iar privirea se strecoară afară aproape oarbă

într-un oraș cuprins de ceață

până la greață

 

e o dimineață de gheață opacă

dar nu știu de ce

şi  străzile se crapă aride în pași înfrigurați și strâmbi

care dispar pe furiș după fiecare colț

al clipei crăpate și lipite cu amintiri

 

e deja demult în tristețea unei ierni

care nu e albă

care nu are nimic dintr-o poveste

nici măcar dintr-una nescrisă

undeva

la capătul pământului

ruptă din tăcere

inutilă şi zadarnică

 

o zi nerostită se lasă pe pleoape de plumb

într-o rostuire fadă şi streină

înghețate într-un gest

sinucigaș

neterminat

 

un dispreț alb ninge gri pe tăceri înghețate

se sfârșește un poem pe care nu l-am dorit

dintr-un cartier orb și rece

cu speranțe calpe

de buzunar