remember (recuperări)
12 octombrie 2006
despre intrarea in blog
12 October 2006
mă tot mănâncă limba de ceva vreme şi am stat mult până să mă apuc de scris în formatul ăsta public. Am citit insa insemnarile curtezanei şi am realizat că pot fi şi oameni de calitate care îşi fac publice însemnările aici şi asta m-a făcut să mă decid….
mi-e frică de prostie şi de proşti şi mă feresc cât pot, deşi nici asta nu este o soluţie….
dar până la urmă uite că am făcut şi acest pas din dorinţa de a spune ce am de spus, căci aşa cum vă spuneam mă mănâncă limba de ceva vreme, am perioade în care mă apucă scrisul şi scriu mult şi cum îmi vine şi uneori scriu foarte bine şi sunt mândru de mine…
alteori rup tot ce am scris….
fragmente de lavă
19 October 2006
Sunt singur pentru că eu am ales asta.
Pe de o parte.
Sunt
singur pentru că ea a ales asta. Pe de alta.
Speranţa
şi deznădejdea împletite într-o poveste de iubire demnă de o epocă mai blândă
şi mai umană. Mai apropiată de taina dumnezeiască a iubirii.
Mă
gândesc de ce mi s-a întâmplat să-mi aflu femeia-pereche la 40 de ani? Îmi vine
să spun că acum „m-am copt” pentru iubire, dar nu ştiu dacă-i aşa. Cert este că
ajuns la vârsta aceasta am avut senzaţia că m-am maturizat şi că mi-am aflat
echilibrul. Şi n-a trecut mult şi m-am îndrăgostit puternic şi iremediabil.
Atât de puternic încât mi-am schimbat drumul vieţii.
„-
Hei, mă laşi?! Mă iei pe mine cu chestii de-astea gen „mi-am schimbat drumul
vieţii”? Oricum viaţa ţi s-ar fi schimbat….”
Mda.
Ai dreptate. Iubirea îţi schimbă cursul vieţii. E corect. O să încerc să renunţ
la smiorcăieli.
Am
deschis uşa biroului cu oarecare reţinere. Bănuiesc că oricare dintre noi care
intră într-un birou dintr-un minister o face cu oarecare reţinere. Newcomer.
Înăuntru mutre clasice de funcţionari mărunţi şi bătuţi în cap sau blazaţi.
Birou înghesuit – prea cald, evident prea cald – multe hârţoage, computere,
imprimante, monitoare, televizoare, mobilier vechi cu alură comunistă.
Obviously, sentimentul preconceput al celui nou-intrat pe uşă este că a pătruns
în cuşca şacalului flămând. Obviously, privirile funcţionarilor blazaţi,
plictisiţi şi cu ochii pe ceas, spun „Altul? Ăsta cine mai e?”, „Mamăăă!
Altul?! Dar ce e azi, băi, frate? S-a spart conducta?”, „Mmmm? Sper că nu vine
şi ăsta tot la mine!”
„nu
vă supăraţi….”
„ba
ne supărăm, băi, frate! N-ai treabă
acasă? N-ai nevastă? N-ai copii?”
„nu
vă supăraţi, aş vrea să depun nişte dosare pentru concurs…” – am rostit cu
jumătate de gură, evident timorat de privirile şacalilor.
Apoi
nu mai mi-aduc aminte foarte bine cum a fost şi nici nu mai are foarte mare
importanţă. Am căutat un punct de sprijin, o figură ceva mai umană. Mă uitam
instinctual după chipuri de femei, ştiam eu că am trecere la femei şi speram să
aflu astfel o intrare în labirintul funcţionarilor.
Aşa
am cunoscut-o. Aşa m-a cunoscut. Era frumoasă, tânără, avea un zâmbet proaspăt
şi frumos conturat. „Ce, mama naibii, caută asta printre şacali?”
Apoi
a urmat invitaţia, acceptul, prima întâlnire, prima ploaie, un oraş care se
curăţa de praf, mirosea frumos a pământ jilav şi a aer care se răceşte, grădina
era într-o zonă plină de verdeaţă. Ne-am aşezat la masă, „bună ziua! Ce doriţi
să serviţi?” Ospătăriţa era tânără, cu picioarele puţin prea groase pentru
gustul meu, crupa tânără, „not bad, not bad!” – zicea gândul uşuratic şi
bărbătesc, plin de el şi de foliculină, dar să ne întoarcem la masă, ba nu, în
maşină, aveam un Opel Vectra roşu care mi-a purtat noroc se pare, ba nu, nu se
pare, chiar mi-a purtat noroc, chiar şi atunci când l-am distrus în accidentul
de la Coca-Cola, când obosit după o noapte de condus n-am mai sesizat
Mercedes-ul care venea cu 140 la oră şi m-am ales doar cu o coastă ruptă, mi-a
adus noroc ziceam, atunci am sărutat-o prima dată (era prima sau a doua
întâlnire? Nu mai ştiu nici eu, nici ea şi nici nu mai are nici o importanţă,
cert e că totul s-a petrecut foarte repede…), sărutul a fost frumos, ploaia
se scurgea peste Vectră umedă şi jilavă, proaspătă, da, mi-aduc aminte, era
foarte aproape de ziua mea (pot să consider toată povestea aceasta un cadou de
ziua mea? Pe cine să întreb? Cine să-mi răspundă?), mirosea foarte bine, ea,
mirosea foarte bine, gura îi era perfectă, surâsul îi era cald, mâna îi era
tandră şi uşoară, trupul se curba, ba nu, se cambra senzual, acesta a fost
primul sărut, sau primele sărutări, sau ceea ce-mi aduc aminte din primele
sărutări ale femeii care mi-a schimbat viaţa…
„Oh!
No! Not again! Ce ţi-am zis să termini cu văicărerile? Ai înnebunit? Vrei să-ţi
arunc hârţoagele pe fereastră? Închide, dracului, geamul ăla că mă ispiteşte!”
…Apoi
mi-aduc aminte de primele ceasuri de iubire… Cu greu aş putea descrie ceea ce
nu se poate descrie, pot da detalii, apartamentul din Floreasca, aparţinând
unei pictoriţe un pic trecută, durdulie, cu aer de început de secol 20, care
trăia cu maică-sa într-o casă veche şi înghesuită undeva prin Iancului, pe
atunci nu prea ştiam Bucureştiul, cam bâjbâiam, casa era înţesată de picturi,
de obiecte vechi adunate de-a valma, aşezate pe mobile vechi şi prăfuite şi,
da, mi-aduc aminte de uşa aceea specială, o uşă placată cu chei, cu tot felul
de chei, mai vechi, mai noi, de yală, de poartă, de ţară, de oraş, de
apartament, de seif, de diplomat, de uşă de interior, nichelate, ruginite,
ciuntite sau lucitoare, da, uşa aceea era într-adevăr elementul de decor care
se remarca din toată casa, mai era o pisică, una mare, siameză, da, pe-asta nu o
plăceam „vai, ce pisică frumoasă aveţi!”, „a, da, e Blăniţa, aşa-i spunem,
Blăniţa…”, „vai, ce frumoasă e!”, era frumoasă, nimic de zis, dar aveam şi am
ceva de comentat împotriva animalelor ţinute închise în case, o dată pentru că
pute, mirosul animalelor îngreunează aerul din spaţiile mici şi închise, a doua
oară pentru că, probabil, instinctul meu moştenit de muntean din munţii
Vrancei, se revolta văzând animalele călare pe masă vârându-şi coada în cafeaua
mea, bunică-miu, Dumnezeu să-l odihnească în pace, ar fi făcut icter la faza
asta „Pruţţţ, tu-ţi paştele mă-tii de cotoi!”, „să ştiţi că pisoiul e foarte
frumos!”, asta e, în Bucureşti, trebuie să faci câteodată şi frumos, chiar dacă
asta n-a împiedicat-o pe propietăreasă să-mi mărească chiria, pe motiv de „dar,
ştiţi, mi-e ruşine să cer, dar ştiţi…”…. … Pot da detalii, spuneam, ştiu
că toate paturile le-am făcut praf pe unde am trecut, prin toate apartamentele
închiriate, aici, în Floreasca erau două, unul de o persoană, căruia i-am rupt
tăblia, zdronc! Dedesupt stătea o babă nebună, nevastă de medic, care făcea
scandal că-i scârţâia parchetul în cap „ce să-i fac, doamnă, să merg pe tavan!
(uite, bă, ce impertinent am devenit! M-am miticizat!)”, îţi dai seama cum
făcea baba când ne iubeam noi şi gemetele femeii iubite i-ajungeau la
urechi!…
sms: ai adormit, mititico?
Sms: nu
Sms: ce faci?
Ora 11 şi 17 minute, mi-e tare dor de
ea, îmi lipsesc mesajele, îmi lipsesc cuvintele, îmi lipsesc buzele, pieptul
Sms: mă duc să fac duş. Tu?
Sms: scriu despre tine
… mi-aduc aminte că nebunei, care
avea obiceiul să se uite pe vizor de câte ori ieşeam din casă, unul din băieţii
mei i-a scos limba şi i-a pus-o în ochiul de sticlă al uşii, icter, blesteme,
chestii….
… cred că primul a cedat patul de o
singură persoană. Ne iubeam cu pasiune, ne mişcam mult, o întorceam pe toate
părţile, dădeam jos tablourile de pe pereţi, ba am dărâmat şi draperia odată
peste noi, patul era îngust şi, foarte probabil, văzuse multe şi odihnise multe
trupuri, dar neliniştea noastră iubitoare i-a venit de hac şi a trebuit să ne
mutăm în patul din dormitor, care era mai mare, dar mai bătrân şi avea sub
saltea nişte scânduri încropite, ca să ţină, e! N-a ţinut şi într-o noapte,
buf, săraca babă de dedesupt, eram coşmarul ei nocturn, apoi trebuia să ne
spălăm, trăgeam apa la veceu „..în miezul nopţii, doamnă, dar se poate aşa
ceva? Nu mai putem să ne odihnim…”, nu se putea odihni, pe dracu, nu suporta
zgomotul vieţii trăite şi gâfâite, geamătul femeii pătrunse, scârţâitul patului
care protesta vehement împotriva tratamentului profund zbuciumat şi energiei
eliberate de trupurile iubitoare de iubire lascivă, transpirată, de mâinile
încleştate de aşternuturi mototolite şi ude, trupul femeii se desfăcea, se
încleşta, se încolăcea, picioarele se ridicau, tremurau, fremătau, bărbatul,
masiv, se împingea cu putere şi patul iar protesta împotriva tratamentului
(Cyndy Lauper – Girls just want to have fun), din când în când o întorcea pe
femeie şi îşi relua ritualul de pătrundere în ritmul bielei de locomotivă cu
aburi, mai întîi mai încet, mai uşor, mai apoi, mai iute, mai puternic, iarăşi
o întorcea, spinarea femeii se cambra, bărbatul iubea mişcarea cambrată a
femeii şi locomotiva se punea din nou în mişcare, mai excitată, mai puternică, aburul
sub presiune se elibera în gemetele femeii pătrunse, atinse, despicate,
excitate, baba s-a plâns pictoriţei care mi-a transmis aşa într-o doară că
„vecinii” au „ceva de comentat”, „că au fost petreceri cu mult zgomot în
apartament”, petrecere, pe dracu, îmi iubisem femeia şi cam atât, oare de ce nu
suportăm iubirea altora decât dac-o vedem la televizor sub formă telenovelizată
(Tina Turner – Private Dancer)
sms: ai păţit ceva? Eşti supărată?
(send)
am vervă la scris, curg cuvintele din
mine, se deschide mesengerul, telefonul mă avertizează că mi-a sosit mesajul
aşteptat
sms: nu, iubirea mea
sms: mi-e dor de cuvintele tale
(Fine Young Cannibals – Suspicious
Minds)
femeia mea avea atunci 30 de ani, era
o femeie frumoasă şi a rămas o femeie frumoasă, sunt femei care rămân frumoase
toată viaţa, chiar şi atunci când îmbătrânesc, bărbaţii, că sunt şi astfel de
bărbaţi, devin din ce în ce mai frumoşi, mai echilibraţi în expresie, am
convingerea că sunt oameni care-şi modelează singuri trupurile şi chipurile, unii
evoluează, alţii involuează, aşa după cum viaţa lor este sau nu în acord cu
trăirea lor, cu simţirea lor, ştiu femei cratiţă, am văzut bărbaţi băutură sau
burdihan, ştiu femei cărora le stă bine deformate de atâtea naşteri, aveam un
prieten în Ploieşti, erau 13 fraţi, maică-sa era rotundă, nu mai avea nimic de
femeie, era mamă prin definiţie şi arătare (Bee Gees – How deep is your love),
how deep is your love, mamă-sa, o figură blajină şi casnică, o bunătate de om,
îngrijea de o haită de bărbaţi şi îngrijitul acesta o transformase cu totul,
dar tot nu era urâtă, îşi trăia viaţa prin copiii ei, cel mai mare avea 44 de
ani, cel mai mic 7, era chipul maternităţii secolului, ei i-aş fi ridicat
statuie, dac-ar fi fost după mine, dar ce nevoie avea ea de statuie?
(Berlin – Take my breath away)
Nu ne mai aduceam aminte cum a evoluat
iubirea. Nu ne mai aduceam aminte cum ne-a prins, când şi cum a devenit, ne-am
trezit dintr-o dată în ea complicându-ne infinit existenţa şi relaţiile
sociale. O iubire interzisă. O iubire repudiată. O legătură acceptată tacit de
societatea aceasta modernă. Cine n-are un amant? Cine n-are o amantă? (Billy
Ocean – Love really hearts without you) Dar asta doream? O iubire interzisă? O
iubire care să rănească pe cei din jur? I-am cunoscut soţul. Un tip normal. Un
tip o.k. N-aveam nimic cu el. (Def Leppard – Put some sugar on me) În alte
condiţii am fi putut fi prieteni. Am fi putut face afaceri împreună. Am fi
putut merge la meciuri, dacă mi-ar fi plăcut meciurile. Nu-mi plac. Nu-mi place
să merg pe stadion. Nu sunt genul tribunelor. Şi-atunci, unde-i greşeala? Sau
este oare o greşeală?
Cine poate spune de ce şi unde începe
iubirea? Cine poate spune care sunt regulile ei?
Sms: micuţul meu iubit şi drag, mi-e
un dor nebun de tine în fiecare clipă. Te iubesc cu toată fiinţa mea. Somn
uşor, gândăcelul meu!
Sms: somn uşor, perechea mea! Te
iubesc din toată inima şi cu tot trupul. Te sărut cu dor!
De ce iubirea are alte reguli decât
societatea şi de ce societatea nu şi-a adaptat regulile la cele ale iubirii? A,
ştiu! Aici o să-mi băgaţi textul cu necesităţile cetăţii. Antoine de
Saint-Exupery. De ce mi se pare mie că prinţul nu spune nimic despre femeia pe
care o iubeşte? Şi dacă nu iubeşte o femeie unde e sensul? Am citit şi citesc
această carte cu mult drag. Îmi face plăcere intelectualului din mine. Dar nu
reuşesc să aflu între rândurile ei ceea ce am trăit alături de femeia mea. Nu
reuşesc să mă dăruiesc, aşa cum propune el, cetăţii, dar reuşesc să simt că
femeia aceasta este parte din mine şi de fiecare dată când pleacă de lângă mine
simt că o parte din mine se rupe, o rană perpetuă se cască în pieptul meu
prometeic. (James Brown – Living in America) Simt o despărţire între oameni şi
vrerea lui Dumnezeu şi nu ştiu s-o precizez. Şi nu ştiu s-o pun în cuvinte.
Dumnezeu e iubire. Şi-atunci omul ar trebui să fie tot iubire. Menirea lui pe
acest pământ este sau ar fi să iubească fiecare clipă pe care o trăieşte şi să
trăiască iubirea fiecărei clipe. (Dionne Warwick – Heartbreaker). Societatea
modernă a împins omul însă spre mecanism. S-a transformat, în cele mai multe
dintre cazuri în rotiţă dinţată. Într-un angrenaj. Angrenajul dezumanizează.
Despică din om iubirea. Apartament. Maşină. Servici. Casă. Copii. Pune masa! Fă
patul! Câţi bani mai avem? Şi când tragi linie cu ce rămâi? Unde e sensul? Sau
mai bine zis, al cui e sensul? Al tău? Îndoi-m-aş!
19 octombrie
19 October 2006
Mă uit la însemnarea de mai sus şi îmi
dau seama că trebuie să-mi cuget însemnările dintr-o altă perspectivă şi nu din
cea a prezentului. Altfel risc să cad fie în derizoriu, fie în hilar…
Am citit o însemnare a curtezanei în
care se neagă dragostea. Mă tot gândesc la însemnările ei privind cerul
plumburiu de iarnă… ştiu, ştiu, ştiu, ce spui, dar nu, nu: e fix aşa cum
spun, e un cer de iarnă, chiar dacă nu a venit încă iarna….
… Nu. Dragostea există. Cu hotărâre
există. Am trăit-o şi am trăit-o din plin… Nu pot să o neg numai pentru că
m-a durut atât de tare despărţirea de ea, numai pentru că şi-a bătut joc de
mine cu atâta dispreţ pentru toată dragostea noastră… În fond şi-a bătut joc
de ea…. de sentimentele trăite, de anii consumaţi… Şi-atunci de ce am
senzaţia că sunt în pierdere, că am pierdut, că am fost păcălit, mânjit,
spurcat… de ce tot încerc să mă scutur de toată această mizerie umană şi nu
mai iese de pe zilele mele din ultimii trei ani?
destul de trist
18 November 2006
de ieri vreau să tot scriu aceste cuvinte. sau de alaltăieri. nu contează. contează că am o mare dorinţă de a puncta cele ce le voi scrie în minutele următoare.
intr-o seara, avand putin răgaz, cred că era primul răgaz din acea zi şi era deja târziu în noapte, stăteam în maşină cu motorul pornit şi îmi curăţam mobilul de mesaje inutile. aşa am ajuns la mesajele ei…
fierul incandescent ca de obicei mi-a ars pieptul, dar asta mi se întâmplă de fiecare dată când primesc/receptez o informaţie de sau despre ea. unul sună aşa: "am fost la film. Mi-e un dor cumplit de tine. Te iubesc." Ceea ce e ciudat este că că mesajul a fost trimis la data de 26 octombrie 2005. După două luni, dar ce spun eu două luni…. e clar că şi aşa e mult, femeia mea mă părăsea fără nici un regret. sau nu ştiu dacă fără nici un regret, s-ar putea să mint, nu ştiu dacă a regretat au ba, cert este că m-a părăsit şi nu cred că am să-mi revin vreodată din şoc, pentru că, după cum se vede cu ochiul liber, nici acum nu mi-am revenit. Cum este posibil să existe atâta micime sufletească şi atâta perversitate în fiinţe, aparent, atât de frumoase? Habar nu am. Drept îi numai că nici acum nu mi-am revenit din pumni.
despre intrarea in blog
12 October 2006
mă tot mănâncă limba de ceva vreme şi am stat mult până să mă apuc de scris în formatul ăsta public. Am citit insa insemnarile curtezanei şi am realizat că pot fi şi oameni de calitate care îşi fac publice însemnările aici şi asta m-a făcut să mă decid….
mi-e frică de prostie şi de proşti şi mă feresc cât pot, deşi nici asta nu este o soluţie….
dar până la urmă uite că am făcut şi acest pas din dorinţa de a spune ce am de spus, căci aşa cum vă spuneam mă mănâncă limba de ceva vreme, am perioade în care mă apucă scrisul şi scriu mult şi cum îmi vine şi uneori scriu foarte bine şi sunt mândru de mine…
alteori rup tot ce am scris….
fragmente de lavă
19 October 2006
Sunt singur pentru că eu am ales asta.
Pe de o parte.
Sunt
singur pentru că ea a ales asta. Pe de alta.
Speranţa
şi deznădejdea împletite într-o poveste de iubire demnă de o epocă mai blândă
şi mai umană. Mai apropiată de taina dumnezeiască a iubirii.
Mă
gândesc de ce mi s-a întâmplat să-mi aflu femeia-pereche la 40 de ani? Îmi vine
să spun că acum „m-am copt” pentru iubire, dar nu ştiu dacă-i aşa. Cert este că
ajuns la vârsta aceasta am avut senzaţia că m-am maturizat şi că mi-am aflat
echilibrul. Şi n-a trecut mult şi m-am îndrăgostit puternic şi iremediabil.
Atât de puternic încât mi-am schimbat drumul vieţii.
„-
Hei, mă laşi?! Mă iei pe mine cu chestii de-astea gen „mi-am schimbat drumul
vieţii”? Oricum viaţa ţi s-ar fi schimbat….”
Mda.
Ai dreptate. Iubirea îţi schimbă cursul vieţii. E corect. O să încerc să renunţ
la smiorcăieli.
Am
deschis uşa biroului cu oarecare reţinere. Bănuiesc că oricare dintre noi care
intră într-un birou dintr-un minister o face cu oarecare reţinere. Newcomer.
Înăuntru mutre clasice de funcţionari mărunţi şi bătuţi în cap sau blazaţi.
Birou înghesuit – prea cald, evident prea cald – multe hârţoage, computere,
imprimante, monitoare, televizoare, mobilier vechi cu alură comunistă.
Obviously, sentimentul preconceput al celui nou-intrat pe uşă este că a pătruns
în cuşca şacalului flămând. Obviously, privirile funcţionarilor blazaţi,
plictisiţi şi cu ochii pe ceas, spun „Altul? Ăsta cine mai e?”, „Mamăăă!
Altul?! Dar ce e azi, băi, frate? S-a spart conducta?”, „Mmmm? Sper că nu vine
şi ăsta tot la mine!”
„nu
vă supăraţi….”
„ba
ne supărăm, băi, frate! N-ai treabă
acasă? N-ai nevastă? N-ai copii?”
„nu
vă supăraţi, aş vrea să depun nişte dosare pentru concurs…” – am rostit cu
jumătate de gură, evident timorat de privirile şacalilor.
Apoi
nu mai mi-aduc aminte foarte bine cum a fost şi nici nu mai are foarte mare
importanţă. Am căutat un punct de sprijin, o figură ceva mai umană. Mă uitam
instinctual după chipuri de femei, ştiam eu că am trecere la femei şi speram să
aflu astfel o intrare în labirintul funcţionarilor.
Aşa
am cunoscut-o. Aşa m-a cunoscut. Era frumoasă, tânără, avea un zâmbet proaspăt
şi frumos conturat. „Ce, mama naibii, caută asta printre şacali?”
Apoi
a urmat invitaţia, acceptul, prima întâlnire, prima ploaie, un oraş care se
curăţa de praf, mirosea frumos a pământ jilav şi a aer care se răceşte, grădina
era într-o zonă plină de verdeaţă. Ne-am aşezat la masă, „bună ziua! Ce doriţi
să serviţi?” Ospătăriţa era tânără, cu picioarele puţin prea groase pentru
gustul meu, crupa tânără, „not bad, not bad!” – zicea gândul uşuratic şi
bărbătesc, plin de el şi de foliculină, dar să ne întoarcem la masă, ba nu, în
maşină, aveam un Opel Vectra roşu care mi-a purtat noroc se pare, ba nu, nu se
pare, chiar mi-a purtat noroc, chiar şi atunci când l-am distrus în accidentul
de la Coca-Cola, când obosit după o noapte de condus n-am mai sesizat
Mercedes-ul care venea cu 140 la oră şi m-am ales doar cu o coastă ruptă, mi-a
adus noroc ziceam, atunci am sărutat-o prima dată (era prima sau a doua
întâlnire? Nu mai ştiu nici eu, nici ea şi nici nu mai are nici o importanţă,
cert e că totul s-a petrecut foarte repede…), sărutul a fost frumos, ploaia
se scurgea peste Vectră umedă şi jilavă, proaspătă, da, mi-aduc aminte, era
foarte aproape de ziua mea (pot să consider toată povestea aceasta un cadou de
ziua mea? Pe cine să întreb? Cine să-mi răspundă?), mirosea foarte bine, ea,
mirosea foarte bine, gura îi era perfectă, surâsul îi era cald, mâna îi era
tandră şi uşoară, trupul se curba, ba nu, se cambra senzual, acesta a fost
primul sărut, sau primele sărutări, sau ceea ce-mi aduc aminte din primele
sărutări ale femeii care mi-a schimbat viaţa…
„Oh!
No! Not again! Ce ţi-am zis să termini cu văicărerile? Ai înnebunit? Vrei să-ţi
arunc hârţoagele pe fereastră? Închide, dracului, geamul ăla că mă ispiteşte!”
…Apoi
mi-aduc aminte de primele ceasuri de iubire… Cu greu aş putea descrie ceea ce
nu se poate descrie, pot da detalii, apartamentul din Floreasca, aparţinând
unei pictoriţe un pic trecută, durdulie, cu aer de început de secol 20, care
trăia cu maică-sa într-o casă veche şi înghesuită undeva prin Iancului, pe
atunci nu prea ştiam Bucureştiul, cam bâjbâiam, casa era înţesată de picturi,
de obiecte vechi adunate de-a valma, aşezate pe mobile vechi şi prăfuite şi,
da, mi-aduc aminte de uşa aceea specială, o uşă placată cu chei, cu tot felul
de chei, mai vechi, mai noi, de yală, de poartă, de ţară, de oraş, de
apartament, de seif, de diplomat, de uşă de interior, nichelate, ruginite,
ciuntite sau lucitoare, da, uşa aceea era într-adevăr elementul de decor care
se remarca din toată casa, mai era o pisică, una mare, siameză, da, pe-asta nu o
plăceam „vai, ce pisică frumoasă aveţi!”, „a, da, e Blăniţa, aşa-i spunem,
Blăniţa…”, „vai, ce frumoasă e!”, era frumoasă, nimic de zis, dar aveam şi am
ceva de comentat împotriva animalelor ţinute închise în case, o dată pentru că
pute, mirosul animalelor îngreunează aerul din spaţiile mici şi închise, a doua
oară pentru că, probabil, instinctul meu moştenit de muntean din munţii
Vrancei, se revolta văzând animalele călare pe masă vârându-şi coada în cafeaua
mea, bunică-miu, Dumnezeu să-l odihnească în pace, ar fi făcut icter la faza
asta „Pruţţţ, tu-ţi paştele mă-tii de cotoi!”, „să ştiţi că pisoiul e foarte
frumos!”, asta e, în Bucureşti, trebuie să faci câteodată şi frumos, chiar dacă
asta n-a împiedicat-o pe propietăreasă să-mi mărească chiria, pe motiv de „dar,
ştiţi, mi-e ruşine să cer, dar ştiţi…”…. … Pot da detalii, spuneam, ştiu
că toate paturile le-am făcut praf pe unde am trecut, prin toate apartamentele
închiriate, aici, în Floreasca erau două, unul de o persoană, căruia i-am rupt
tăblia, zdronc! Dedesupt stătea o babă nebună, nevastă de medic, care făcea
scandal că-i scârţâia parchetul în cap „ce să-i fac, doamnă, să merg pe tavan!
(uite, bă, ce impertinent am devenit! M-am miticizat!)”, îţi dai seama cum
făcea baba când ne iubeam noi şi gemetele femeii iubite i-ajungeau la
urechi!…
sms: ai adormit, mititico?
Sms: nu
Sms: ce faci?
Ora 11 şi 17 minute, mi-e tare dor de
ea, îmi lipsesc mesajele, îmi lipsesc cuvintele, îmi lipsesc buzele, pieptul
Sms: mă duc să fac duş. Tu?
Sms: scriu despre tine
… mi-aduc aminte că nebunei, care
avea obiceiul să se uite pe vizor de câte ori ieşeam din casă, unul din băieţii
mei i-a scos limba şi i-a pus-o în ochiul de sticlă al uşii, icter, blesteme,
chestii….
… cred că primul a cedat patul de o
singură persoană. Ne iubeam cu pasiune, ne mişcam mult, o întorceam pe toate
părţile, dădeam jos tablourile de pe pereţi, ba am dărâmat şi draperia odată
peste noi, patul era îngust şi, foarte probabil, văzuse multe şi odihnise multe
trupuri, dar neliniştea noastră iubitoare i-a venit de hac şi a trebuit să ne
mutăm în patul din dormitor, care era mai mare, dar mai bătrân şi avea sub
saltea nişte scânduri încropite, ca să ţină, e! N-a ţinut şi într-o noapte,
buf, săraca babă de dedesupt, eram coşmarul ei nocturn, apoi trebuia să ne
spălăm, trăgeam apa la veceu „..în miezul nopţii, doamnă, dar se poate aşa
ceva? Nu mai putem să ne odihnim…”, nu se putea odihni, pe dracu, nu suporta
zgomotul vieţii trăite şi gâfâite, geamătul femeii pătrunse, scârţâitul patului
care protesta vehement împotriva tratamentului profund zbuciumat şi energiei
eliberate de trupurile iubitoare de iubire lascivă, transpirată, de mâinile
încleştate de aşternuturi mototolite şi ude, trupul femeii se desfăcea, se
încleşta, se încolăcea, picioarele se ridicau, tremurau, fremătau, bărbatul,
masiv, se împingea cu putere şi patul iar protesta împotriva tratamentului
(Cyndy Lauper – Girls just want to have fun), din când în când o întorcea pe
femeie şi îşi relua ritualul de pătrundere în ritmul bielei de locomotivă cu
aburi, mai întîi mai încet, mai uşor, mai apoi, mai iute, mai puternic, iarăşi
o întorcea, spinarea femeii se cambra, bărbatul iubea mişcarea cambrată a
femeii şi locomotiva se punea din nou în mişcare, mai excitată, mai puternică, aburul
sub presiune se elibera în gemetele femeii pătrunse, atinse, despicate,
excitate, baba s-a plâns pictoriţei care mi-a transmis aşa într-o doară că
„vecinii” au „ceva de comentat”, „că au fost petreceri cu mult zgomot în
apartament”, petrecere, pe dracu, îmi iubisem femeia şi cam atât, oare de ce nu
suportăm iubirea altora decât dac-o vedem la televizor sub formă telenovelizată
(Tina Turner – Private Dancer)
sms: ai păţit ceva? Eşti supărată?
(send)
am vervă la scris, curg cuvintele din
mine, se deschide mesengerul, telefonul mă avertizează că mi-a sosit mesajul
aşteptat
sms: nu, iubirea mea
sms: mi-e dor de cuvintele tale
(Fine Young Cannibals – Suspicious
Minds)
femeia mea avea atunci 30 de ani, era
o femeie frumoasă şi a rămas o femeie frumoasă, sunt femei care rămân frumoase
toată viaţa, chiar şi atunci când îmbătrânesc, bărbaţii, că sunt şi astfel de
bărbaţi, devin din ce în ce mai frumoşi, mai echilibraţi în expresie, am
convingerea că sunt oameni care-şi modelează singuri trupurile şi chipurile, unii
evoluează, alţii involuează, aşa după cum viaţa lor este sau nu în acord cu
trăirea lor, cu simţirea lor, ştiu femei cratiţă, am văzut bărbaţi băutură sau
burdihan, ştiu femei cărora le stă bine deformate de atâtea naşteri, aveam un
prieten în Ploieşti, erau 13 fraţi, maică-sa era rotundă, nu mai avea nimic de
femeie, era mamă prin definiţie şi arătare (Bee Gees – How deep is your love),
how deep is your love, mamă-sa, o figură blajină şi casnică, o bunătate de om,
îngrijea de o haită de bărbaţi şi îngrijitul acesta o transformase cu totul,
dar tot nu era urâtă, îşi trăia viaţa prin copiii ei, cel mai mare avea 44 de
ani, cel mai mic 7, era chipul maternităţii secolului, ei i-aş fi ridicat
statuie, dac-ar fi fost după mine, dar ce nevoie avea ea de statuie?
(Berlin – Take my breath away)
Nu ne mai aduceam aminte cum a evoluat
iubirea. Nu ne mai aduceam aminte cum ne-a prins, când şi cum a devenit, ne-am
trezit dintr-o dată în ea complicându-ne infinit existenţa şi relaţiile
sociale. O iubire interzisă. O iubire repudiată. O legătură acceptată tacit de
societatea aceasta modernă. Cine n-are un amant? Cine n-are o amantă? (Billy
Ocean – Love really hearts without you) Dar asta doream? O iubire interzisă? O
iubire care să rănească pe cei din jur? I-am cunoscut soţul. Un tip normal. Un
tip o.k. N-aveam nimic cu el. (Def Leppard – Put some sugar on me) În alte
condiţii am fi putut fi prieteni. Am fi putut face afaceri împreună. Am fi
putut merge la meciuri, dacă mi-ar fi plăcut meciurile. Nu-mi plac. Nu-mi place
să merg pe stadion. Nu sunt genul tribunelor. Şi-atunci, unde-i greşeala? Sau
este oare o greşeală?
Cine poate spune de ce şi unde începe
iubirea? Cine poate spune care sunt regulile ei?
Sms: micuţul meu iubit şi drag, mi-e
un dor nebun de tine în fiecare clipă. Te iubesc cu toată fiinţa mea. Somn
uşor, gândăcelul meu!
Sms: somn uşor, perechea mea! Te
iubesc din toată inima şi cu tot trupul. Te sărut cu dor!
De ce iubirea are alte reguli decât
societatea şi de ce societatea nu şi-a adaptat regulile la cele ale iubirii? A,
ştiu! Aici o să-mi băgaţi textul cu necesităţile cetăţii. Antoine de
Saint-Exupery. De ce mi se pare mie că prinţul nu spune nimic despre femeia pe
care o iubeşte? Şi dacă nu iubeşte o femeie unde e sensul? Am citit şi citesc
această carte cu mult drag. Îmi face plăcere intelectualului din mine. Dar nu
reuşesc să aflu între rândurile ei ceea ce am trăit alături de femeia mea. Nu
reuşesc să mă dăruiesc, aşa cum propune el, cetăţii, dar reuşesc să simt că
femeia aceasta este parte din mine şi de fiecare dată când pleacă de lângă mine
simt că o parte din mine se rupe, o rană perpetuă se cască în pieptul meu
prometeic. (James Brown – Living in America) Simt o despărţire între oameni şi
vrerea lui Dumnezeu şi nu ştiu s-o precizez. Şi nu ştiu s-o pun în cuvinte.
Dumnezeu e iubire. Şi-atunci omul ar trebui să fie tot iubire. Menirea lui pe
acest pământ este sau ar fi să iubească fiecare clipă pe care o trăieşte şi să
trăiască iubirea fiecărei clipe. (Dionne Warwick – Heartbreaker). Societatea
modernă a împins omul însă spre mecanism. S-a transformat, în cele mai multe
dintre cazuri în rotiţă dinţată. Într-un angrenaj. Angrenajul dezumanizează.
Despică din om iubirea. Apartament. Maşină. Servici. Casă. Copii. Pune masa! Fă
patul! Câţi bani mai avem? Şi când tragi linie cu ce rămâi? Unde e sensul? Sau
mai bine zis, al cui e sensul? Al tău? Îndoi-m-aş!
19 octombrie
19 October 2006
Mă uit la însemnarea de mai sus şi îmi
dau seama că trebuie să-mi cuget însemnările dintr-o altă perspectivă şi nu din
cea a prezentului. Altfel risc să cad fie în derizoriu, fie în hilar…
Am citit o însemnare a curtezanei în
care se neagă dragostea. Mă tot gândesc la însemnările ei privind cerul
plumburiu de iarnă… ştiu, ştiu, ştiu, ce spui, dar nu, nu: e fix aşa cum
spun, e un cer de iarnă, chiar dacă nu a venit încă iarna….
… Nu. Dragostea există. Cu hotărâre
există. Am trăit-o şi am trăit-o din plin… Nu pot să o neg numai pentru că
m-a durut atât de tare despărţirea de ea, numai pentru că şi-a bătut joc de
mine cu atâta dispreţ pentru toată dragostea noastră… În fond şi-a bătut joc
de ea…. de sentimentele trăite, de anii consumaţi… Şi-atunci de ce am
senzaţia că sunt în pierdere, că am pierdut, că am fost păcălit, mânjit,
spurcat… de ce tot încerc să mă scutur de toată această mizerie umană şi nu
mai iese de pe zilele mele din ultimii trei ani?
destul de trist
18 November 2006
de ieri vreau să tot scriu aceste cuvinte. sau de alaltăieri. nu contează. contează că am o mare dorinţă de a puncta cele ce le voi scrie în minutele următoare.
intr-o seara, avand putin răgaz, cred că era primul răgaz din acea zi şi era deja târziu în noapte, stăteam în maşină cu motorul pornit şi îmi curăţam mobilul de mesaje inutile. aşa am ajuns la mesajele ei…
fierul incandescent ca de obicei mi-a ars pieptul, dar asta mi se întâmplă de fiecare dată când primesc/receptez o informaţie de sau despre ea. unul sună aşa: "am fost la film. Mi-e un dor cumplit de tine. Te iubesc." Ceea ce e ciudat este că că mesajul a fost trimis la data de 26 octombrie 2005. După două luni, dar ce spun eu două luni…. e clar că şi aşa e mult, femeia mea mă părăsea fără nici un regret. sau nu ştiu dacă fără nici un regret, s-ar putea să mint, nu ştiu dacă a regretat au ba, cert este că m-a părăsit şi nu cred că am să-mi revin vreodată din şoc, pentru că, după cum se vede cu ochiul liber, nici acum nu mi-am revenit. Cum este posibil să existe atâta micime sufletească şi atâta perversitate în fiinţe, aparent, atât de frumoase? Habar nu am. Drept îi numai că nici acum nu mi-am revenit din pumni.
Comentarii