despre Florin
vorbeam despre surprizele acestei vieți. acum câteva zile m-a contactat pe facebook cine cu mintea nu gândeam: fata vitregă a lui Florin. Era atât de puțin credibil încât la prima vedere, deși-mi sunase clopoțelul, n-am recunoscut-o. Ei, recunoscut-o este un fel de a spune, pentru că fetița de altă dată este acum femeie în toată ființa ei, cu copil, divorțată, cu probleme, tot tacâmu, dar - ideea! ideea este fascinantă! iată cum a revenit fratele meu în memoria mea activă: prin fata lui, care nici măcar nu este a lui, dar nu asta este esențial, căci nu suntem ceea ce suntem, ci suntem ceea ce simțim a fi, sau până la un punct, pentru că lucrurile în esența lor sunt mult mai complicate decât se poate preciza în vorbe.
Mălina a fost pentru mine o imagine conectată obligatoriu cu Florin și cu Mirela. Genul de oameni pe care nu-i cunoști decât complementar la alți oameni, imagini de decor, de fundal, figuranți într-o anume poveste dată, care evident sunt figuranți numai în această poveste, sau numai într-un număr limitat de povești, pentru că în altele figuranții pot deveni cu mare elan personaje principale.. In fond, fiecare suntem propriul nostru personaj principal, nominalizat obligatoriu la Oscar....
Florin a fost și este un personaj contradictoriu, convins sunt că a fost un personaj contradictoriu chiar și pentru el....
Interesant este că ne-am iubit și ne iubim și acum, deși viața ne-a adus de câteva ori în posturi adverse...
Ce-mi reproșez? că nu am avut destulă grijă de el. Sunt convins că puteam să-i fiu mai aproape și că puteam să-l salvez de la propria măcinare, deși nu e deloc sigur că am dreptate. Și cu toate acestea, da, asta îmi reproșez: că puteam să fac și nu am făcut destul pentru el.
Oare când aș fi putut face mai mult? când nu l-am lăsat să câștige la cursa dintre blocuri deși era dreptul lui? Sau când l-am alungat din casa mea pentru tâmpeniile pe care le făcea când era beat?
Hmmmmmm! Greu de spus! Unde am făcut eu rău? Când era să dea mașina peste el și l-am lăsat acolo și am fugit și m-am ascuns?
Există multe momente reprobabile în viața unui om și eu am câteva zeci de astfel de momente pe care mi le reproșez: ele dezvăluie un om mic, fricos, vulnerabil, incapabil să-și asume responsabilități și, mai ales incapabil să piardă...
Sunt aceste întâmplări determinante pentru evoluția sau, mai degrabă, involuția fratelui meu? Bănuiesc că nu, multe din ele probabil că nici nu le-a știut vreodată, dar le-am știut eu, le cunosc eu, le car eu peste tot cu mine de atâția zeci de ani și cu siguranță mi-e greu căratul lor...
De ce a picat fratele meu în patima beției? Greu de spus: există o sumă de factori pe care îi cunosc și eu și, foarte probabil, există o altă sumă de factori pe care eu nu am de unde să-i cunosc pentru că am trăit și mulți ani despărțiți unul de celălalt. Nu am luat parte activ la decăderea lui. ceea ce știu este că bea încă de copil în gașca lor de liceeni nebuni, alături de Sam (Sămânță) și Nelu. Interesant este că nu toți au alunecat pe panta asta. Nici măcar Sam care părea să fie predispus la asta. A alunecat Florin. De ce? Poate că era o genă beată acolo în ADN-ul lui rămasă așa de la una din bețiile tatălui meu, o altă victimă celebră a alcoolului. De ce nu a trecut gena asta și în ADN-ul meu? Poate pentru că pe vremea când m-a conceput taică-meu încă nu se apucase de băut (oare?). Poate pentru că destinul meu nu este (cu siguranță nu) acela al unui bețiv. Și asta cu siguranță nu se poate spune desre mine. Dar nici cu 3 ani mai târziu nu cred că devenise taică-meu suficient de alcoolic pentru a-i transmite fratelui meu gena bețivă.... Poate că așa îi fuse lui destinul... Cruntă boală băutura....
Am văzut mulți oameni care și-au distrus viețile cu băutură. Niciunul nu avea nimic frumos în beția lui. Nici chiar aceia care la chef deveneau sufletul petrecerii... Pentru că foarte repede se transformau în niște animale demne de dispreț. Și asta și aveam pentru ei: un crunt și necruțător dispreț. Nu am fost niciodată îngăduitor cu astfel de oameni și asta probabil se datorează nenumăratelor seri și nopți petrecute în certurile dintre părinții mei, în care taică-meu - beat fiind, devenea un monstru care trebuie clar împușcat de la prima lui abatere. Din păcate, nu posedam pe atunci armă de foc. Altfel l-aș fi împușcat cu siguranță.
Mălina a fost pentru mine o imagine conectată obligatoriu cu Florin și cu Mirela. Genul de oameni pe care nu-i cunoști decât complementar la alți oameni, imagini de decor, de fundal, figuranți într-o anume poveste dată, care evident sunt figuranți numai în această poveste, sau numai într-un număr limitat de povești, pentru că în altele figuranții pot deveni cu mare elan personaje principale.. In fond, fiecare suntem propriul nostru personaj principal, nominalizat obligatoriu la Oscar....
Florin a fost și este un personaj contradictoriu, convins sunt că a fost un personaj contradictoriu chiar și pentru el....
Interesant este că ne-am iubit și ne iubim și acum, deși viața ne-a adus de câteva ori în posturi adverse...
Ce-mi reproșez? că nu am avut destulă grijă de el. Sunt convins că puteam să-i fiu mai aproape și că puteam să-l salvez de la propria măcinare, deși nu e deloc sigur că am dreptate. Și cu toate acestea, da, asta îmi reproșez: că puteam să fac și nu am făcut destul pentru el.
Oare când aș fi putut face mai mult? când nu l-am lăsat să câștige la cursa dintre blocuri deși era dreptul lui? Sau când l-am alungat din casa mea pentru tâmpeniile pe care le făcea când era beat?
Hmmmmmm! Greu de spus! Unde am făcut eu rău? Când era să dea mașina peste el și l-am lăsat acolo și am fugit și m-am ascuns?
Există multe momente reprobabile în viața unui om și eu am câteva zeci de astfel de momente pe care mi le reproșez: ele dezvăluie un om mic, fricos, vulnerabil, incapabil să-și asume responsabilități și, mai ales incapabil să piardă...
Sunt aceste întâmplări determinante pentru evoluția sau, mai degrabă, involuția fratelui meu? Bănuiesc că nu, multe din ele probabil că nici nu le-a știut vreodată, dar le-am știut eu, le cunosc eu, le car eu peste tot cu mine de atâția zeci de ani și cu siguranță mi-e greu căratul lor...
De ce a picat fratele meu în patima beției? Greu de spus: există o sumă de factori pe care îi cunosc și eu și, foarte probabil, există o altă sumă de factori pe care eu nu am de unde să-i cunosc pentru că am trăit și mulți ani despărțiți unul de celălalt. Nu am luat parte activ la decăderea lui. ceea ce știu este că bea încă de copil în gașca lor de liceeni nebuni, alături de Sam (Sămânță) și Nelu. Interesant este că nu toți au alunecat pe panta asta. Nici măcar Sam care părea să fie predispus la asta. A alunecat Florin. De ce? Poate că era o genă beată acolo în ADN-ul lui rămasă așa de la una din bețiile tatălui meu, o altă victimă celebră a alcoolului. De ce nu a trecut gena asta și în ADN-ul meu? Poate pentru că pe vremea când m-a conceput taică-meu încă nu se apucase de băut (oare?). Poate pentru că destinul meu nu este (cu siguranță nu) acela al unui bețiv. Și asta cu siguranță nu se poate spune desre mine. Dar nici cu 3 ani mai târziu nu cred că devenise taică-meu suficient de alcoolic pentru a-i transmite fratelui meu gena bețivă.... Poate că așa îi fuse lui destinul... Cruntă boală băutura....
Am văzut mulți oameni care și-au distrus viețile cu băutură. Niciunul nu avea nimic frumos în beția lui. Nici chiar aceia care la chef deveneau sufletul petrecerii... Pentru că foarte repede se transformau în niște animale demne de dispreț. Și asta și aveam pentru ei: un crunt și necruțător dispreț. Nu am fost niciodată îngăduitor cu astfel de oameni și asta probabil se datorează nenumăratelor seri și nopți petrecute în certurile dintre părinții mei, în care taică-meu - beat fiind, devenea un monstru care trebuie clar împușcat de la prima lui abatere. Din păcate, nu posedam pe atunci armă de foc. Altfel l-aș fi împușcat cu siguranță.
Comentarii