poeme: tablou ușor întors spre tristețe

 

 

tablou uşor întors către tristețe

 

 

când cade cortina prăfuită a înserării

simt rugina zilei depuse pe chipurile obosite

şi nici nu mai ştiu când se face noapte

şi nici nu mai ştiu dacă ceasul măsoară ceva

sau timpului i se scurg şi lui

sensurile

printre cele două indicatoare

care nu au părăsit niciodată cadranul

care stă să-şi puna mâna streaşină la ochi

şi să se îmbete la timpul trecut cu parfumul teilor

 

nici nu mai ştiu de ce se lasă visul

traversat de noaptea ochilor mei sferici adânc aprinşi

până când se contaminează de atâta noapte

şi nu mai am cum înțelege

de e întuneric înlăuntrul meu

sau în afara mea

 

şi mă aşez obosit încet

încet lângă cântecul adormit al păsării

ce se odihneşte din când în când pe retina mea

deşi simt zădărnicia

cu care i se măsoară zborul cu acelaşi ceasornic

care bâjbâie în noapte

 

cu buzele mele arse de cremene sărut măinile pământului

aşteptând să-şi desfacă palmele

 şi să aducă o boare de lumină rece

la malul visului meu

în care ninge

întunericul

până la tristețe