despre dragostea care a plecat fără voia mea

Poate fi o seară oarecum tristă. Se poate invoca o singurătate care durează de vreo 3 - 4 ani şi m-aş putea chiar şi victimiza, deşi nu cred că ar fi în regulă dacă aş face-o, pentru că la vârsta şi experienţa mea ar fi ruşinos să o fac şi să susţin o astfel de afirmaţie. Aşa că nu o voi face. Oarecum. Poate fi o seară liniştită şi plăcută, pe de altă parte, petrecută într-o vilă cochetă la capăt de lume, într-o camăruţă pe care aş putea-o considera familiară pentru că o vizitez destul de des de vreo un an de zile, şi aş putea considera că este mulţumitoriu, deşi nu este aşa decât oarecum. Over the hills and far away ar putea fi toată această seară considerată plină de sevă şi iluminare. Oarecum, însă, lucrurile stau altfel. Și toate lucrurile bune sau rele, trecute sau viitoare, aduse de mine sau trimise mie, stau astfel: oarecum. Oarecum, pentru că acum 4 ani şi ceva mi-a sunat la uşă bâtrâneţea. Nu mai îmi amintesc foarte bine, dar e aproape sigur că era amurg. Un amurg blând şi însângerat, aproape insinuant de rece. Starea de bătrânețe introduce în secunda ta de viață acestă noțiune extreme de presant relativă: oarecum. Pe care nu poți să-l suporți tocmai datorită marelui grad de relativitate. Dar să revenim la imaginea mea de vânător puternic și inefabil. Pe vremea aceea musteam încă de bărbăţie şi aveam încredere deplină în puterile mele de vânător etern. Era de-a dreptul frumos şi măgulitoriu, și poate vă voi vorbi mai încolo despre aceasta. Miroseam puternic a vânător, așa cum acum miros a bătrânețe extrem de trist. Miroseam a forță, a virilitate. Miroseam atât de puternic a bărbat vânător încât femeile se împiedicau pe stradă cu gurile căscate după imaginea mea virilă. Se iubeau, se adulau pe ele însele în postură de victimă. Știu că vor fi unii care vor contesta veridicitatea acestei afirmații, dar vă asigur că este cât se poate de reală; într-o seară coboram pe strada orașului enervant de plin de zgomot; eram îmbrăcat în costumul meu sumar de vânător experimentat și părul îmi atârna pe umeri unduind ca o plutire de chemare. Eram puternic bronzat şi de-a dreptul frumos. Din față, venea o femeie tânără la braț cu o femeie mai în vârstă, evident bătrână déjà. Neatentă, femeia tânără și virală dădu în ultima clipă cu ochii de imaginea vânătorului meu plecat la vânătoare și dintr-o dată uită să pășească. Cu greu, bâtrâna o prinse în ultimul moment și o trase brusc de braț încercând s-o readucă pe femeie în timpul prezent. Dar era prea târziu: femeia era déjà coborâtă în făptura ei de victimă și mirosea déjà a căprioară cu privirea de lacrimă pură. Și, atunci, deodată, hohotul gigantic de râs se stârni în lumina caldă a amurgului trosnind de căldură. Așa începea pe vremea aceea vânătoarea. De terminat se termina de cele mai multe ori repede. Uneori în mai puțin de o oră. Alteori în câteva minute. De multe ori mă și miram cât de ușor femeile se lăsau vânate și ajungeau în brațele mele. Știu că pentru unele dintre cititoarele mele sună revoltător, dar trebuie să vă spun, doamnelor că este cât se poate de adevărat. Au fost femei care au ajuns în brațele mele în mai puțin de 15 minute. Și nu aș putea spune despre ele că erau curve. Nici vorbă despre așa ceva. Erau femei ca toate femeile. Doritoare de iubire și de bărbăție virilă. Și nici vorbă să le desconsider pentru asta. Pur-și-simplu e vorba de ritualul etern al iubirii. Ritual pentru care ne-am născut și pentru care trăim. Și eu asta purtam și asta le ofeream. Dragoste pură și atavică. Când nu mai trăim pentru asta îmbătrânim. Așa cum am îmbătrânit și eu acum patru ani și ceva. Într-o seară cu amurg însângerat. Este tentant să vorbesc despre vânătorul din mine și să descriu nenumăratele ritualuri de vânătoare petrecute. Ar fi și atrăgător. Și aș putea descrie pe pagini întregi nenumăratele nopți trăite vreme de aproape 35 de ani. Și poate că o voi și face. Dar, deocamdată vreau să vă vorbesc despre bătrânețe și sosirea ei într-un amurg. De ce cred că este important să vă vorbesc despre bătrânețe și sosirea ei pe furiș într-un amurg însângerat? Păi pentru că sunt foarte puțini care fac asta. Este la îndemâna scriitorului să vorbească despre dragoste și să descrie miile de nopți de iubire. Și este relative ușor să atragi cititorul sau cititoarele. Dar cum faci asta când este vorba să vorbești despre singurătate? Cum poți face miile sau milioanele de oameni care nu-și suportă propriile singurătăți să citească ore și zile în șir despre singurătatea ta bătrână și decrepită? Greu de spus. De ce acceptă un om bătrânețea? Păi, în cele mai multe dintre cazuri pentru că nu au încotro. Bătrânețea se strecoară persuasiv în sânul lor și, de cele mai multe ori, când bâtrînețea s-a așezat bine-merci la căldurică, poți fi sigur că omul e bâtrîn déjà cu mult timp în urmă și și s-a deprins cu mersul greoi și șchiopătînd și suferind. Și nici nu se mai apleacă pentru că știe că spatele îl va durea déjà din momentul în care déjà va simula aplecarea, și nici nu va mai încerca să alerge pentru că în sinea sa a încetat demult să mai alerge, așa cum a încetat demult să mai iubească. Atunci bătrânii închid ferestrele așa precum își închid și simțurile și devin atenți numai la simptomele de boală pe care le dezvoltă propriile organisme. Aceste simptomatologii devin cele mai immportante evenimente din viața lor. Pot descrie cu ușurință ce se întâmplă în oasele lor când urmează o zi ploioasă, cu mândrie chiar, așa precum tu, cu aceeași mândrie vei descrie noaptea de iubire pe care ai petrecut-o în căminul 16 cu studenta de la filo, cea cu ochelari. Și-și vor mângâia coapsele și gleznele pline de durere cu aceeași fervoare cu care tu i-ai mângâiat sânii tineri și cruzi ai femeii tinere care mușcă din tine ca din măr și se lasă pătrunsă de săgeată cu aceeași fervoare și dăruiere cu care bătrâna își descrie simtomatologia propriilor dureri cu care poate să prevadă o ploaie sau o furtună. Dar acea femeie nu știe că ea este moartă déjà. Cu mult timp înainte de furtună.